Iubiri trecute la o cafea

Există mai multe categorii de oameni care fac parte din trecutul meu şi pe care, vrînd-nevrînd, îi întâlnesc în momente în care mă aştept mai puţin. De cele mai multe ori încerc să mă bucur; în sufletul meu oscilez între bucuria de a întâlni pe cineva cu care am împărţit momente bune sau rele, dar momente trecute, care nu se vor mai întoarce niciodată şi teama faţă de cum mă va percepe omul din faţa mea; şi astfel în mintea mea o iau la goană imagini peste imagini, în cele 2-3 secunde până la primele cuvinte. În timp ce compar imaginea persoanei din faţa mea cu imaginea din mintea sau din sufletul meu, dacă mi-a lăsat urme adânci, mă întreb: oare azi arăt bine? Oare eram mai slabă/mai grasă, mai frumoasă sau pur şi simplu mai tânără când m-a văzut ultima oară? Si încerc să mă liniştesc, fiindcă e foarte posibil ca şi cel din faţa mea să se gândească la acelaşi lucru...

De cele mai multe ori trebuie să recunosc că aceste întâlniri sunt uşor neplăcute. Nu ştiu ce să spun, ce să întreb, pentru că o curiozitate aşa bruscă nu poate fi decât falsă. În definitiv, dacă chiar mă interesa soarta persoanei respective, era suficientă o "mică anchetă" printre cunoştinţe comune să-i aflu numărul de telefon sau e-mailul. Lipsa oricărui contact arată clar că, oricare ar fi fost relaţiile altă dată, ele aparţin de trecut. Si de cele mai multe ori acolo rămân.

Însă există întâlniri, rare, cu persoane de suflet, a căror intensitate mă ia întotdeauna prin surprindere: a fost odată, într-o duminică dimineaţa, la shopping în Unirea, întâlnire cu atât mai neaşteptată cu cât îl ştiam plecat din ţară de ani buni... Si nu se schimbase deloc, chiar şi privirea pe care mi-a adresat-o în cele câteva minute de politeţuri era la fel cu cea de altădată. Nu era singur, dar nici însoţit de vreo iubită. Cu toate acestea, ne-am luat la revedere ca şi cum ne-am fi putut reîntâlni zilnic prin oraş... Sau un mesaj pe messenger, primit cu îngrijorarea şi speranţa tăcută că persoana care îţi scrie e chiar el, iubirea platonică din liceu; satisfacţia amară pe care ţi-o dau declaraţiile lui de acum, dorinţa lui de a te vedea, deşi e îngrozitor de târziu pentru orice altceva decât o simplă cafea... Dar chiar şi asta s-ar putea dovedi dificil de suportat.

Trebuie să recunosc că am încercat odată: m-a sunat pe neaşteptate după mulţi ani şi m-a invitat la o cafea, fiind în trecere prin Bucureşti. Mi-a adus un trandafir roşu şi nu am ştiut ce să simt. A fost mai sincer şi mai tandru decât ştiam eu că poate fi, dar am sfârşit amândoi prin a vorbi de relaţiile pe care le avem şi de experienţele prin care am trecut. A doua oară ar fi trebuit să ne simţim mai apropiaţi, fiindcă spărsesem gheaţa. Ne-am simţit ca doi străini, fără subiecte comune, dar încercînd să profităm de fiecare moment împreună. Ne-am despărţit greu şi totuşi răsuflam uşurată. A treia oară l-am refuzat, invocînd un motiv stupid. Nici acum nu înţeleg de ce, pentru că aş merge oricând la o cafea cu el. Numai să nu devenim mai străini decât atât...