Fara masca sociala

Citesc peste tot că este mare agitaţie în Bucureşti: se redeschid cluburile, începe stagiunea, viaţa de noapte se mută de pe litoral. Fierbere mare, însă eu nu văd asta decât pe hârtie. Pentru că în lumea mea e altfel: cei pe care-i ştiu obişnuiesc să cineze în oraş, le place să stea pe terase ''la bere'' şi uneori, atunci când au ceva de sărbătorit, merg într-un club. Dar adevărata relaxare, adevăratul lor gând e acasă. De fapt, suntem nişte prefăcuţi. Ceea ce este mai rău este că ne prefacem în faţa noastră. Familia contează, şi încă enorm, dar ne temem s-o afirmăm în gura mare. Mergem la cine de afaceri, suntem bucuroşi că suntem importanţi, putem înghesui 3 zile într-una singură, dar nu am recunoaşte nici în ruptul capului că abia aşteptăm să ajungem acasă, să ne ţinem copilul în braţe, să regăsim căldura şi liniştea spaţiului propriu, departe de dead-line-uri şi şedinţe ''importante''. Pentru că în momentul în care faci greşeala uriaşă de a recunoaşte, în faţa unui coleg, prieten sau duşman, că pentru tine primul pas al copilului este mai important decât dead-line-ul unei machete, eşti ca şi înlocuit.

Seful unui prieten, şi sunt convinsă că sunt mulţi care îi seamănă, nu reuşeşte să înţeleagă că angajaţii lui au viaţă personală. Nu le refuză o zi liberă, însă exact în acea zi îşi pun în cap să-şi lămurească telefonic toate problemele pe care teoretic acel om trebuia să le rezolve. Alţii le ''subminează'' concediile: să oferi tuturor angajaţilor cadou un sejur de o săptămână într-un hotel la mare sau la munte te poate face să candidezi pentru ''angajatorul anului''. Dar dacă sunt forţaţi să meargă împreună cu departamentul cu care lucrează zi de zi, şi mai ales dacă se discută despre gradul lor de implicare în activităţile comune ''recreative'' sau modul în care au socializat (sau nu) cu familiile colegilor, dacă aceasta era singura lor săptămână de vacanţă din an, se prea poate ca rezultatul să fie unul singur: ''sufocarea''.

Nu e de mirare că ne simţim ca într-o oală sub presiune: numai cei care mai au prieteni din copilărie, prieteni care nu se simt ameninţaţi de poziţiile sociale sau de salariile disproporţionate ale fiecăruia, pot simţi relaxare socială. Numai în grupuri restrânse, numai în momente rare. Sau, pentru cei mutaţi departe de casă, cu gândul unei cariere ''în capitală'' şi nu în provincia ''adormită'', singura relaxare rămâne familia.