Coffee addiction

Ma pregatesc de Sarbatori numai fizic, cu cadouri, organizari de petreceri si evenimente pline de stralucire. In sufletul meu mi-e greu insa sa gasesc acea stare de spirit, sa gasesc bucuria. Traiesc in Bucuresti. In fiecare zi, cand ies pe usa, ma gandesc care va fi primul lucru care ma va enerva astazi. Asta daca nu incepe vecinul sa rascheteze parchetul inainte de a pleca eu, cu un zgomot infernal. Oricum, vina este a mea. Daca as avea un serviciu care sa-mi solicite prezenta la ora 7 dimineata, nu as mai auzi zgomotele lui care incep, invariabil, la orele 8. Fara exceptie de sambata sau duminica. Dar poate ca astazi nu ma va mai enerva vecinul care m-a rugat aseara sa imi mut masina cu 20 cm mai in fata, sa poata incapea. Am mutat-o. Douazeci de minute mai tarziu, cand am coborat vesela si radioasa, pregatita pentru o seara in oras "cu fetele", masina lui nu era parcata langa a mea. Era lipita de-a dreptul. Ca si cea din fata mea. Asa ca a trebuit sa iau un taxi. Am incercat sa nu-mi amintesc ca principalul motiv pentru care mi-am cumparat masina a fost sa nu mai fiu vreodata nevoita sa merg cu un taxi. Nu ma deranjeaza pretul (o singura data am luat "teapa provincialului" si am platit 200 000 (vechi) de la Unirea la Eroilor). Nici faptul ca atunci cand ploua nici o masina nu vrea sa mearga in directia in care vreau eu, de parca as vrea sa deturnez vreun traseu de RATB. Dar ma deranjeaza mirosul greu pe care nu-l poate acoperi nici o cantitate de parfum as fi folosit; si mai ales ma deranjeaza atitudinea. Probabil ca sunt prea sensibila. De ce sa vreau sa primesc restul? De ce sa fiu frustrata cand nu mi se spune multumesc decat de la un bacsis care dubleaza valoarea cursei in sus? Din pacate in trafic toti suntem taximetristi. In parcare la Mall imi asez micuta masina pe cat posibil paralel cu masinile alaturate, in spatiul trasat. Ma intoarce din drum un domn care se credea simpatic, sa-mi mut masina sa poata incapea si el. Nu conta ca ploua. Nu conta ca ma grabeam. Si mai ales nu conta ca eram incadrata bine, dar cel de langa nu. Am fost draguta si am mutat-o. Apoi mi-a parut rau. Asa cum mi-a parut rau asta-vara, la terasa, cand am "acceptat" la masa noastra un cuplu cu un copil de 9 luni, alaturi de grupul nostru care purta discutii specifice (glume, apropouri, bancuri). Si am gandit: nu e alimentara, nu e parcare, este un loc in care alegi sa fii, nu esti nevoit sa fii. Si unde vrei sa te simti bine. Sosirea cuplului total necunoscut ne-a paralizat conversatia, asa ca am fost draguti si le-am cautat noi 2 locuri (mai linistite) unde sa stea. Pana unde merge totusi? Cand e prea mult?