Mi-e dor de un nou inceput...

Ce faci cand intelegi ca nu poti controla viata? Cand iti dai seama ca nu este un tablou in care sa asezi cu mana ta elementele care iti plac si de care ai nevoie, eliminand tot ce e urat si deranjant, ci mai degraba o tabla de sah in care nu iti apartin decat propriile mutari, si ca ai totusi un numar limitat de mutari? Si mai ales un numar limitat de piese...
Mi-e dor de un nou inceput...

Pustiu

Viata mea nu era asa. Era plina de bucurii, de impliniri, de fericire. Ma bucuram de o cafea bauta la cafenea, de ore intregi petrecute cu o carte in mana. Si acum pot face acelasi lucru, dar fara bucurie. Totul este urat. Mi-e dor de tatal meu. Nu pot sa accept ca a disparut definitiv de langa mine, parca astept sa ma sune sa il iau de la spital si sa il duc acasa. L-as duce pana la capatul lumii si inapoi, numai sa fie cu noi... Nu vreau sa imi continui viata ca si cum nu s-a intamplat nimic, nu am puterea sa o fac. Nu gasesc nici o bucurie in nimic. Nu gasesc alinare in nimeni. Sunt singura in mijlocul oamenilor, si nu vreau decat sa ii spun lui ca eu nu mai pot face fata. Vreau sa cobor din carusel, sa se invarta fara mine. E prea rapid si proiecteaza numai imagini urate, de durere, de tristete, de suferinta.

Suferinta se traieste in singuratate

Este incredibil cat de tabu este moartea. Cat de mult suferinta unei pierderi te poate separa de toti ceilalti din jurul tau. Cum impartasim orice pe facebook mai putin durerea... Desi ar fi normal, asa cum imparti orice prostioara, preferinta muzicala sau subiect de presa care te revolta, sa poti impartasi si durerea pe care o simti. Insa nu se poate. Bariera dintre cel care sufera o pierdere si ceilalti, care isi continua viata nestingheriti, este ca un perete de sticla. Super-securizata. Ii vezi langa tine pe ceilalti, vezi ca li se misca buzele spunandu-ti cuvinte de consolare, insa ele nu ajung la tine, in tine... E inutil pentru cineva sa incerce; nu vreau sa fiu nedreapta, am prieteni care incearca. Zi de zi. Pana vor obosi si ei...
Si poate ca atunci voi fi in stare sa imi privesc durerea in fata si s-o transform in altceva, intr-un izvor de ganduri si fapte bune... Insa e drum lung pana atunci... infinit as zice eu.

Dieta low carb combinata cu dieta mediteraneana

Trebuie sa tin dieta. Nu ca sa slabesc, nu fiindca asa m-am hotarat eu peste noapte. Recomandarea medicului, care a venit ca o furtuna pe cer senin: risc de diabet la un moment dat, indicatori homonali in afara normalului. Concluzia: dieta si sport. La nivel rational, sunt de acord cu amandoua. Trebuie sa fac miscare, si ar trebui sa folosesc mai mult abonamentul de sala care sta mai mult degeaba de o luna incoace. Nu sunt de parere ca trebuie sa mananci pana te saturi, si imi place senzatia de a ma culca cu stomacul gol. Imi place cum se aseaza rochiile pe mine de cateva luni, si complimentele pe care le primesc.
Insa restrictiile exterioare ma innebunesc. Faptul ca dieta de acum se aseamana foarte tare cu dieta pe care ar trebui s-o tin in cazul in care se declanseaza diabetul ma paralizeaza. Incep o viata de privatiuni, insa fara medicamentatie si fara efectele secundare ale bolii... wow, nu suna chiar rau. Sper sa nu ajung sa ma gandesc cu jind la aceste momente.
Nu mai consum zahar in cafea de 6 ani. Incerc sa reduc dulciurile pe cat posibil, si pot spune ca nu mananc prajituri mai des de 2 ori pe saptamana. Insa sa intru intr-o cofetarie ca la muzeu, sa nu pot savura o prajitura de ciocolata...
Iubesc sa fac prajituri. Ma relaxeaza. Cu cat sunt mai complicat de facut, cu ingrediente speciale si efort maxim, cu atat le fac mai cu placere. Placere maximizata de aprecierea "degustatorilor", a caror reactie o pandesc ca un vultur.
Nu cred ca acum mai sunt in stare sa gatesc ceva dulce. Sau sa intru intr-o pizzerie.
Trebuie sa imi dau timp... e doar a treia zi de dieta, si inca nu am fost foarte stricta...