Aroma prieteniei

In timpul studentiei am imprumutat de la un profesor un obicei pe care il mentin si astazi. Pastrez in dosare speciale tot ce-mi place. De la interviuri din ziare si reviste, reclame deosebite, fotografii de efect pana la (desi mult mai putin) retete interesante pe care nu apuc sa le fac niciodata. Din cand in cand imi rezerv cate o sambata numai pentru mine, “ziua de izolare” cum o numesc prietenii mei si fac o analiza a continutului. Mai pe scurt, imi fac o cana mare de cafea si ma inconjor pe covor de ceea ce a reprezentat, la un moment dat, topul preferintelor mele. Am remarcat de fiecare data ca, desi am impresia ca experientele prin care trec ma schimba pe zi ce trece, gusturile mele raman aceleasi. Astfel am invatat sa nu-mi cumpar niciodata pentru casa ultimul racnet nici in materie de culori nici in materie de forma, optand doar pentru una din ele. Am invatat sa nu mai actionez impulsiv si sa evit sa ma trezesc mai apoi cu un stoc impresionant de lucruri care trebuie facute cadou cu prima ocazie. Am invatat ca cel mai important lucru in viata este calitatea. Dar oare as putea face acelasi lucru cu prietenii mei? Oare imi mai plac aceiasi oameni de acum cativa ani, sau imi plac aceleasi trasaturi la ei? in lumina unor surprize nu tocmai placute facute de cativa prieteni, am fost preocupata in ultimul timp de evolutia relatiilor dintre noi. Am trecut de faza in care ne povesteam experiente de viata trecute. Am epuizat subiectele profesionale si am invatat care sunt subiectele tabu asupra carora nu vom vorbi niciodata. Putem vorbi despre familiile noastre, despre copii (cei care au) si despre dorinta de a-i avea (cei care n-au). Facem planuri de vacanta impreuna si ne putem vizita (teoretic) la orice ora din zi si din noapte. Suntem prezenti la toate evenimentele importante din viata “grupului”, placute sau mai putin placute. Dar relatiile noastre nu sunt ferite de invidii (marunte), de mici barfe sau vorbe purtate de colo colo. Jocul nu e intotdeauna cinstit si cartile nu sunt intotdeauna pe fata. si probabil nici nu vor mai fi. Pentru ca suntem intr-o etapa in care prietenia capata noi intelesuri. Etapa in care trebuie sa programezi orice intalnire la cafea, uneori trecand saptamani pana te vezi cu cea mai buna prietena, doar voi doua, sa va spuneti 'secrete' care oricum vor fi disecate seara tarziu cu partenerul; etapa in care banalul 'nu am chef' - atat de simplu de rostit la o alta varsta - se imbraca in ambalaje politicoase de genul 'am o problema de rezolvat'.
Dar eu cred ca, oricat de ocupati am fi, oricate chestii de rezolvat am avea, trebuie sa facem loc prietenilor, vechi sau noi.

Cafenelele

Se apropie vara. Printre sarbatori religioase, cozi la supermarketuri si gratare la iarba verde (prima)vara isi face simtita prezenta. Odata cu ea, se anunta schimbari pe piata cafenelelor: mari lanturi si-au anuntat aparitia, si recunosc ca ma numar printre cei care asteapta cu nerabdare ca acest lucru sa se intample. imi place sentimentul regasirii pe care il pot incerca in orase diferite, tari diferite, intrand in cafenelele aceluiasi lant. Am siguranta ca voi primi aceeasi bautura, cu aceeasi savoare si acelasi gust, din pahare sau cani pe care le cunosc, stand pe fotolii familiare mie. in acelasi timp imi plac cafenelele cu o viata proprie, martore la mici drame ale vietii de zi cu zi. Daca ar trebui sa aleg intre o cafenea cunoscuta dintr-un centru comercial si o alta mica, necunoscuta, dar primitoare as alege-o cu siguranta pe cea de-a doua. Spatiul cafenelei trebuie sa fie unul unic, sa se diferentieze usor de alte cafenele si sa nu contina elemente usor identificabile ca marca. Personalizarea se face insa mai greu in spatiul marilor centre comerciale, unde se pierde o parte din farmecul si intimitatea care se poate crea intr-o cafenea de sine statatoare. Locul nu mai poate fi intim, nici prin eforturi de decorare cu plante si separeuri, iar calitatea serviciilor de obicei scade. Numarul mare de persoane care se perinda face imposibila stabilirea unei relatii de recunoastere si amicitie intre lucratorii cafenelei si clientii lor. Pentru ca asta ar putea fi o reteta de succes: o cafenea cu o atmosfera calda, primitoare, in care angajatii sa nu se comporte ca si cum i-ai deranja permanent din pauza. Trebuie sa reflecte pasiunea pentru cafea a tuturor celor implicati, pentru o servire de calitate. Cafeaua sa fie in fiecare zi aceeasi, proaspata si de calitate, si totusi sa fie doar un pretext pentru a te simti bine. Cafeneaua sa faca parte din viata ta, iar tu sa faci, intr-un fel, parte din viata ei si a celor pe care ii vezi acolo.

Cafenelele

Se apropie vara. Printre sarbatori religioase, cozi la supermarketuri si gratare la iarba verde (prima)vara isi face simtita prezenta. Odata cu ea, se anunta schimbari pe piata cafenelelor: mari lanturi si-au anuntat aparitia, si recunosc ca ma numar printre cei care asteapta cu nerabdare ca acest lucru sa se intample. imi place sentimentul regasirii pe care il pot incerca in orase diferite, tari diferite, intrand in cafenelele aceluiasi lant. Am siguranta ca voi primi aceeasi bautura, cu aceeasi savoare si acelasi gust, din pahare sau cani pe care le cunosc, stand pe fotolii familiare mie. in acelasi timp imi plac cafenelele cu o viata proprie, martore la mici drame ale vietii de zi cu zi. Daca ar trebui sa aleg intre o cafenea cunoscuta dintr-un centru comercial si o alta mica, necunoscuta, dar primitoare as alege-o cu siguranta pe cea de-a doua. Spatiul cafenelei trebuie sa fie unul unic, sa se diferentieze usor de alte cafenele si sa nu contina elemente usor identificabile ca marca. Personalizarea se face insa mai greu in spatiul marilor centre comerciale, unde se pierde o parte din farmecul si intimitatea care se poate crea intr-o cafenea de sine statatoare. Locul nu mai poate fi intim, nici prin eforturi de decorare cu plante si separeuri, iar calitatea serviciilor de obicei scade. Numarul mare de persoane care se perinda face imposibila stabilirea unei relatii de recunoastere si amicitie intre lucratorii cafenelei si clientii lor. Pentru ca asta ar putea fi o reteta de succes: o cafenea cu o atmosfera calda, primitoare, in care angajatii sa nu se comporte ca si cum i-ai deranja permanent din pauza. Trebuie sa reflecte pasiunea pentru cafea a tuturor celor implicati, pentru o servire de calitate. Cafeaua sa fie in fiecare zi aceeasi, proaspata si de calitate, si totusi sa fie doar un pretext pentru a te simti bine. Cafeneaua sa faca parte din viata ta, iar tu sa faci, intr-un fel, parte din viata ei si a celor pe care ii vezi acolo.

Cafeaua la ea acasa

Toti prietenii mei stiu ca pentru mine este foarte important locul in care beau cafeaua. intotdeauna alerg din cafenea in cafenea pana o gasesc pe cea care imi face cu ochiul. Ritualul e mai important decat nevoia de cafea, iar locul vorbeste de obicei despre calitatea produselor vandute. Dar nu intotdeauna, sau altfel spus nu peste tot. Saptamana trecuta am fost la Roma. Un vis mai vechi, pe care am reusit sa mi-l implinesc in aceasta primavara. Potrivit obiceiului, cum am lasat bagajele la hotel am pornit in cautarea cafenelei perfecte, unde sa-mi beau prima cafea adevarata dupa mult timp. Sau cel putin asa speram. Prima incercare nu a fost cu noroc. Cafeneaua perfecta nu se afla pe strada respectiva (turistica prin definitie, de altfel), iar ceasca de cappuccino pe care am primit-o era mare cat o cana de ceai pe care esti obligat s-o bei cand esti racit, iar continutul se asemana puternic cu ciocolata calda, careia nu i-am gasit niciodata rostul: mult prea multe calorii pentru o satisfactie atat de mica. Datorita faptului ca la hotel ne serveau in loc de mic dejun paine prajita preambalata si cafea de la automat, pe care personal eu o gasesc cea mai rea bautura din lume, surclasand energizantele si berea fara alcool, cautarea cafenelei perfecte a continuat si a doua zi, cand am renuntat. Pentru ca am gasit o singura cafenea frumoasa, cu scaune comode, cu covoare pe jos si oglinzi mari. Probabil ca in Roma mai exista cateva, dar in cinci zile de mers continuu pe jos, prin toate locurile incarcate de istorie si aglomerate de turisti pana la refuz (asa cum sunt la noi in Piata Revolutiei in noaptea de Anul Nou) eu nu am gasit decat una. Iar la aceasta cafenea frumoasa, central situata, cu cafele si ceaiuri de mii de feluri, am invatat prima lectie a cafelei italiene. Dupa ce-am platit o suma imensa (cat pentru 2 pranzuri in Bucuresti) pe o cafea, un ceai si o apa plata, am inteles de ce nu exista si nici nu vor exista cafenele “faine” in Roma. Nu este nevoie, asta e parerea mea. Cafeaua espresso se bea in picioare, la bar, intr-o perioada de timp ce variaza intre 30 secunde si 2 minute, la pretul corect. Aceasta descoperire mi-a adus satisfactii in fiecare dimineata din vacanta la Roma, cand savuram la ora 8, alaturi de italieni, in zgomot de cesti spalate, uscate, servite, un espresso in picioare. 70 de centi si o groaza de timp salvat. Iata de ce nu voi avea in albumul de fotografii (tinut pe calculator, mai nou) poze cu cafenele preferate din Roma. si de ce, dupa o saptamana de vacanta, mi s-a facut un dor cumplit de Bucuresti. si abia astept prima sambata sa merg dimineata, la pas, in cautarea cafenelei perfecte.

Iubirea naste iubire

Iubirea nu moare niciodata din cauza celuilalt. Nu datorita schimbarilor in comportamentul sau obiceiurile partenerului, ea moare din cauza schimbarilor din noi. Acestea au loc clipa de clipa si ne transformam in fiecare moment. Daca celalalt nu tine pasul sau daca propria lui schimbare il duce in alta directie, iubirea dispare. Nu are importanta momentul in care se termina relatia, ci acela in care dispare iubirea. Aceste momente rareori coincid si acesta este cel mai dureros lucru. Daca am putea fi suficient de lucizi sa simtim acest moment ne-am scuti de multe momente neplacute, care nu fac decat sa urateasca amintirile pe care le vom pastra acelei relatii; si uneori am salva relatii pline de iubire, dar sabotate de orgolii. Am iubit siisau am fost indragostita de multe ori. Am parasit si am fost parasita in aceeasi masura de-a lungul timpului. Dar niciodata nu mi-a parut rau cu adevarat. Am suferit pe moment, dar cu o mica rezerva in adancul sufletului. Niciuna din aceste iubiri nu era un capat de drum. Nu m-as impaca niciodata cu unul din fostii mei prieteni. Nu as vrea sa reinvii niciuna din iubirile trecute. Pentru ca nu ma mai reprezinta. Mult timp am crezut ca am iubit doar persoane nepotrivite, de vreme ce nu reuseau sa fie pentru mine iubirea durabila, iubirea perfecta. Acum cred ca eu ma schimbam prea repede, ca viata si experientele prin care treceam produceau in mine schimbari de care celalalt nu avea habar, si cu care nu avea cum sa tina pasul. Multi nu au stiut niciodata de ce i-am parasit, asa cum nici eu nu puteam intelege de ce nu sunt iubirea vietii celui de care eram indragostita. Acum stiu ca era imposibil sa fie altfel: nu puteau sa ma simta aproape, suflet-pereche, cand eu ma transformam accelerat. Omisiunea este pana la urma o forma de minciuna. Daca am putea simti la fel ani la randul, nicio iubire nu ar esua. Prima iubire ar fi si ultima, ca in imaginatia oricarei copile de 12 ani. Daca am ramane aceiasi, daca ne-ar placea la infinit acelasi lucru si daca nimic din jurul nostru nu ne-ar influenta, ar fi in cupluri o perfecta 'armonie'. Dar ar fi mare pacat. Pentru ca nimic nu se compara cu primul sarut, nimic nu poate egala descoperirea sentimentului de indragostire. si daca cel de langa tine e cel potrivit, atunci te vei indragosti de el 'over and over again', in cele mai neasteptate momente ale vietii voastre impreuna.

Vinovata cafea

Cafeaua poate fi un pretext pentru multe si poate ascunde activitati pe cat de vinovate pe atat de interesante. Cea mai inofensiva ramane cafeaua bauta cu cea mai buna prietena, sambata dimineata in pauza de shopping. Se spun secrete, se comunica stari si frustrari, dar printr-o dulce solidaritate feminina, care inca mai rezista, tot ceea ce se spune acolo ramane intim si privat. Ca iubitul nu mai este la fel de tandru ca altadata, ca iti tresalta inima cand treci pe langa noul coleg de birou, ca ti-ai dori sa fii din nou libera dar cu siguranta data de o relatie stabila, toate pot fi spuse si uitate la o cafea. Mai putin relaxanta este "cafeaua de afaceri", cand trebuie sa pari in largul tau, dovedindu-te un interlocutor placut vorbind despre familie, planuri (dar cu masura) si suficient de pus in garda sa stii ca ceea ce promiti la sfarsitul unei astfel de intalniri este la fel de valabil ca si semnatura ta pe un contract. Aceste intalniri sunt un mijloc de "cunoastere accelerata", dar uneori pot fi simtite ca si presiuni de imprietenire intre oameni care nu au decat interese financiare imediate si nicio alta afinitate. Nu ma indoiesc ca in multe dintre cazuri poti descoperi oameni interesanti si mai ales ca in marea majoritate a acestor intalniri te poti simti foarte bine si poti continua ziua de munca cu mai multa energie. Insa nu poate sa-ti aduca prieteni peste noapte. Cea mai controversata dintre toate ramane cafeaua-pretext. Cafeaua cu un fost prieteniprietena va fi in cele mai multe din cazuri pretext pentru a determina: arata mai bine sau mai rau decat in vremurile cand eram impreuna, ma mai atrage i il (o) mai atrag la fel de mult ca altadata, regreta ca ne-am despartit sau, cel mai grav, nu mai avem nimic sa ne spunem. Cafeaua-pretext cu mama, care vrea sa afle cand sau daca ai si tu de gand sa te mariti, sa faci un copil, sa slabesti sau alte dorinte si proiectii pe care mamele le pun in tine si nu recunosc. Eu tratez acest gen de intalnire cu foarte mare seriozitate: atenta sa nu o supar, dar suficient de ferma sa inteleaga ca "nerealizarea" uneia dintre problemele puse pe tapet poate fi nu atat rezultatul nesansei ci a unei decizii proprii pe care o voi respecta. Se pare ca cea mai vinovata este cafeaua cu un prieten de sex opus, care insa nu este partenerul stabil. Oricat de destupati la minte si de diferiti fata de generatia parintilor nostri vrem sa parem, toti amicii mei barbati nu pot concepe ca iubita/sotia lor sa iasa in oras "la o cafea" cu un alt barbat, care nu le este ruda de sange. Se pot crea exceptii de colegialitate, dar in cazuri atat de rare si de stricte ca nu ar influenta concluzia. Sunt convinsa ca acelasi lucru este valabil si pentru noi, fetele si ma intreb unde ne este spiritul de libertate si increderea. Si sunt din ce in ce mai convinsa ca in relatiile barbat-femeie nu s-a schimbat si nu se va schimba nimic. Avem curajul sa-l invitam in oras pe omul care ne place, dar nimic nu se compara cu satisfactia avuta cand ne invita el. Vrem sa fim directe si sincere referitor la sentimentele noastre, dar jocul de "ma place, nu ma place" este mai delicios ca orice declaratie. Iar o cafea in oras este mai mult decat oricand un pretext.

Gustul dulce-amar al cafelei

Pot spune cu mana pe inima ca sarbatoarea mea preferata este Craciunul. Intrece chiar ziua mea de nastere cand, ca o leoaica ce sunt, ma astept ca toata lumea sa ma trateze ca pe cea mai importanta fiinta. Asta daca nu li se intampla in mod obisnuit. Glumesc. Oricum, Craciunul este special, in fiecare an mi se pare un moment magic si toata luna decembrie e o sarbatoare in sufletul meu. Iubitul meu crede - si o poate spune chiar si trezit din somn - ca motivul pentru care imi place atat de mult ar avea ceva legaturi directe cu febra cumparaturilor si mai ales cu obligativitatea tuturor de a face cumparaturi. Si cu schimbul de cadouri, pe care toata lumea il asteapta cu nerabdare, desi 30 de zile inainte si 15 dupa, nu auzim in jurul nostru decat discutii despre cat este de aglomerat in magazine, despre cat este de dificil, uneori chiar imposibil sa circuli prin orase. Cu toate acestea, pentru mine Craciunul nu are legatura nici cu shopping-ul, nici cu luminitele care impodobesc orasul (apropos, nici anul acesta nu au "nimerit-o" cu de corarea Bucurestiului), nici cu multele zile libere pe care am norocul sa le petrec in afara biroului. Pentru mine, Craciunul este legat de familie, prieteni si rude. Imi "platesc" datoriile fata de toate rudele indepartate despre care aflu vesti doar datorita buletinului de stiri editat de mama saptamanal. Nu apuc sa-i vad pe toti, si uneori nu reusesc sa le trimit tuturor cate un mic cadou. Dar, spre deosebire de tot restul anului, apuc sa ma gandesc la ei. Pentru ca in singuratate Craciunul nu poate fi decat foarte trist, asa cum o cafea bauta cu inima trista nu poate fi decat amara. Nu mi-am dat seama ca inca mai cred in basme. Si n-as fi facut-o daca nu mi-ar fi reprosat-o prietenul meu, intr-unul din momentele noastre de maxima contradictie. Dar m-a pus pe ganduri, si acum pot recunoaste ca imi doresc ca macar luna asta, in fiecare an, sa pot crede din nou in povesti. Sa ma reintorc in lumea copilariei, cand Craciunul insemna maxima libertate in casa bunicilor, cu batai in zapada pana la epuizarea intregului stoc de haine uscate cu care ne trimisesera parintii in vacanta, si stateam lipiti de soba asteptand sa ni se usuce parul si ciorapii. Cand portocalele erau o raritate, dar aveam oameni de zapada mai inalti decat noi, facuti cu participarea intregii familii. Cand Colindul si concursul de adunat covrigi erau subiecte de povestit zile intregi prietenilor "de la bloc", cand bunicul ne certa ca am rascolit tot pamantul din gradina si cand bunica ma facea sa cred ca toata lumea e a mea. Si din tot ce inseamna viata mea de adult, as pastra un singur gust: gustul dulce-amar al cafelei.

Coffee addiction

Ma pregatesc de Sarbatori numai fizic, cu cadouri, organizari de petreceri si evenimente pline de stralucire. In sufletul meu mi-e greu insa sa gasesc acea stare de spirit, sa gasesc bucuria. Traiesc in Bucuresti. In fiecare zi, cand ies pe usa, ma gandesc care va fi primul lucru care ma va enerva astazi. Asta daca nu incepe vecinul sa rascheteze parchetul inainte de a pleca eu, cu un zgomot infernal. Oricum, vina este a mea. Daca as avea un serviciu care sa-mi solicite prezenta la ora 7 dimineata, nu as mai auzi zgomotele lui care incep, invariabil, la orele 8. Fara exceptie de sambata sau duminica. Dar poate ca astazi nu ma va mai enerva vecinul care m-a rugat aseara sa imi mut masina cu 20 cm mai in fata, sa poata incapea. Am mutat-o. Douazeci de minute mai tarziu, cand am coborat vesela si radioasa, pregatita pentru o seara in oras "cu fetele", masina lui nu era parcata langa a mea. Era lipita de-a dreptul. Ca si cea din fata mea. Asa ca a trebuit sa iau un taxi. Am incercat sa nu-mi amintesc ca principalul motiv pentru care mi-am cumparat masina a fost sa nu mai fiu vreodata nevoita sa merg cu un taxi. Nu ma deranjeaza pretul (o singura data am luat "teapa provincialului" si am platit 200 000 (vechi) de la Unirea la Eroilor). Nici faptul ca atunci cand ploua nici o masina nu vrea sa mearga in directia in care vreau eu, de parca as vrea sa deturnez vreun traseu de RATB. Dar ma deranjeaza mirosul greu pe care nu-l poate acoperi nici o cantitate de parfum as fi folosit; si mai ales ma deranjeaza atitudinea. Probabil ca sunt prea sensibila. De ce sa vreau sa primesc restul? De ce sa fiu frustrata cand nu mi se spune multumesc decat de la un bacsis care dubleaza valoarea cursei in sus? Din pacate in trafic toti suntem taximetristi. In parcare la Mall imi asez micuta masina pe cat posibil paralel cu masinile alaturate, in spatiul trasat. Ma intoarce din drum un domn care se credea simpatic, sa-mi mut masina sa poata incapea si el. Nu conta ca ploua. Nu conta ca ma grabeam. Si mai ales nu conta ca eram incadrata bine, dar cel de langa nu. Am fost draguta si am mutat-o. Apoi mi-a parut rau. Asa cum mi-a parut rau asta-vara, la terasa, cand am "acceptat" la masa noastra un cuplu cu un copil de 9 luni, alaturi de grupul nostru care purta discutii specifice (glume, apropouri, bancuri). Si am gandit: nu e alimentara, nu e parcare, este un loc in care alegi sa fii, nu esti nevoit sa fii. Si unde vrei sa te simti bine. Sosirea cuplului total necunoscut ne-a paralizat conversatia, asa ca am fost draguti si le-am cautat noi 2 locuri (mai linistite) unde sa stea. Pana unde merge totusi? Cand e prea mult?

Fara masca sociala

Citesc peste tot că este mare agitaţie în Bucureşti: se redeschid cluburile, începe stagiunea, viaţa de noapte se mută de pe litoral. Fierbere mare, însă eu nu văd asta decât pe hârtie. Pentru că în lumea mea e altfel: cei pe care-i ştiu obişnuiesc să cineze în oraş, le place să stea pe terase ''la bere'' şi uneori, atunci când au ceva de sărbătorit, merg într-un club. Dar adevărata relaxare, adevăratul lor gând e acasă. De fapt, suntem nişte prefăcuţi. Ceea ce este mai rău este că ne prefacem în faţa noastră. Familia contează, şi încă enorm, dar ne temem s-o afirmăm în gura mare. Mergem la cine de afaceri, suntem bucuroşi că suntem importanţi, putem înghesui 3 zile într-una singură, dar nu am recunoaşte nici în ruptul capului că abia aşteptăm să ajungem acasă, să ne ţinem copilul în braţe, să regăsim căldura şi liniştea spaţiului propriu, departe de dead-line-uri şi şedinţe ''importante''. Pentru că în momentul în care faci greşeala uriaşă de a recunoaşte, în faţa unui coleg, prieten sau duşman, că pentru tine primul pas al copilului este mai important decât dead-line-ul unei machete, eşti ca şi înlocuit.

Seful unui prieten, şi sunt convinsă că sunt mulţi care îi seamănă, nu reuşeşte să înţeleagă că angajaţii lui au viaţă personală. Nu le refuză o zi liberă, însă exact în acea zi îşi pun în cap să-şi lămurească telefonic toate problemele pe care teoretic acel om trebuia să le rezolve. Alţii le ''subminează'' concediile: să oferi tuturor angajaţilor cadou un sejur de o săptămână într-un hotel la mare sau la munte te poate face să candidezi pentru ''angajatorul anului''. Dar dacă sunt forţaţi să meargă împreună cu departamentul cu care lucrează zi de zi, şi mai ales dacă se discută despre gradul lor de implicare în activităţile comune ''recreative'' sau modul în care au socializat (sau nu) cu familiile colegilor, dacă aceasta era singura lor săptămână de vacanţă din an, se prea poate ca rezultatul să fie unul singur: ''sufocarea''.

Nu e de mirare că ne simţim ca într-o oală sub presiune: numai cei care mai au prieteni din copilărie, prieteni care nu se simt ameninţaţi de poziţiile sociale sau de salariile disproporţionate ale fiecăruia, pot simţi relaxare socială. Numai în grupuri restrânse, numai în momente rare. Sau, pentru cei mutaţi departe de casă, cu gândul unei cariere ''în capitală'' şi nu în provincia ''adormită'', singura relaxare rămâne familia.

Vacanta - o stare de spirit

Până acum nu am dus dorul vacanţelor. Aveam suficientă energie să fac din noapte zi, cum îmi spunea tatăl meu în liceu, exasperat de orele târzii la care mă culcam. Îmi ajungea timpul de shopping, de film, de cafenele, de atât de deliciosul stat degeaba. Practic, o săptămână sau două de concediu nu făceau diferenţa. De cele mai multe ori nici nu-l ceream. Mă încărcam cu energie în drumurile lungi cu trenul, vineri noaptea, către un loc frumos, pentru a avea 2 zile libere pentru iubit şi prieteni.

Acum însă simt că totul se numără în week-enduri. Numărul sâmbetelor este egal cu oportunităţile de a vedea marea, iar cel al duminicilor cu cel al grătarelor împreună cu prietenii cât mai departe de Bucureşti. Frenezia lucrului şi sentimentul ameţitor al propriei importanţe ne conduc viaţa. Avansăm rapid şi nu mai avem răbdare să studiem problemele. Le rezolvăm pe loc, găsim soluţia potrivită şi urcăm încă o treaptă ierarhică. Între timp, trec anotimpurile şi vara lungă a copilariei se depărtează. Încă mă mai întreb: oare ce făceam toată vacanţa mare?

Aştept luna August, să se golească oraşul. Deja primele semne au apărut. Si în mod ciudat, în zilele de lucru nu mă simt tristă, de parcă ar fi alegerea mea să alerg prin căldură şi praf în loc să ascult valurile. Sfârşitul de săptămână devine însă o problemă: nimic presant de făcut şi totuşi insuficient timp pentru relaxare. Muntele adevărat e prea departe, iar Valea Prahovei mult prea aglomerată. Marea Neagră e o glumă proastă, din pacate, iar lupta de pe Ťautostradăť mă epuizează. Cred însă că există şi situaţii mai deprimante decât aceea de a nu avea concediu: cea în care, la început de lună august, când toţi îşi fac planuri, cumpărături şi vise de vacanţe, să te fi întors deja. Dintr-o meschină vacanţă de 7 zile/6 nopţi, care în ofertele agenţiilor de turism înseamnă, de fapt, 5 zile Ťcurateť de vacanţă.
Nu i-am invidiat pe parizieni când am citit că pe lângă plaja amenajată de-a lungul Senei au acum şi o piscină. Pentru că ceea ce li se oferă este un surogat de vacanţă. Cea în care îţi sună telefonul, în care nu poţi ignora o problemă, în care nu poţi declara că nu mai ai suficientă energie să pregăteşti patul unor musafiri "în trecere" vreo 2 săptămâni. Eu cred că vacanţa ar trebui să fie o stare de spirit. Asemănătoare cu zgomotul copiiilor care se joacă pe terenul de fotbal, bucuroşi că încă sunt în "vacanţa mare".

Iubiri trecute la o cafea

Există mai multe categorii de oameni care fac parte din trecutul meu şi pe care, vrînd-nevrînd, îi întâlnesc în momente în care mă aştept mai puţin. De cele mai multe ori încerc să mă bucur; în sufletul meu oscilez între bucuria de a întâlni pe cineva cu care am împărţit momente bune sau rele, dar momente trecute, care nu se vor mai întoarce niciodată şi teama faţă de cum mă va percepe omul din faţa mea; şi astfel în mintea mea o iau la goană imagini peste imagini, în cele 2-3 secunde până la primele cuvinte. În timp ce compar imaginea persoanei din faţa mea cu imaginea din mintea sau din sufletul meu, dacă mi-a lăsat urme adânci, mă întreb: oare azi arăt bine? Oare eram mai slabă/mai grasă, mai frumoasă sau pur şi simplu mai tânără când m-a văzut ultima oară? Si încerc să mă liniştesc, fiindcă e foarte posibil ca şi cel din faţa mea să se gândească la acelaşi lucru...

De cele mai multe ori trebuie să recunosc că aceste întâlniri sunt uşor neplăcute. Nu ştiu ce să spun, ce să întreb, pentru că o curiozitate aşa bruscă nu poate fi decât falsă. În definitiv, dacă chiar mă interesa soarta persoanei respective, era suficientă o "mică anchetă" printre cunoştinţe comune să-i aflu numărul de telefon sau e-mailul. Lipsa oricărui contact arată clar că, oricare ar fi fost relaţiile altă dată, ele aparţin de trecut. Si de cele mai multe ori acolo rămân.

Însă există întâlniri, rare, cu persoane de suflet, a căror intensitate mă ia întotdeauna prin surprindere: a fost odată, într-o duminică dimineaţa, la shopping în Unirea, întâlnire cu atât mai neaşteptată cu cât îl ştiam plecat din ţară de ani buni... Si nu se schimbase deloc, chiar şi privirea pe care mi-a adresat-o în cele câteva minute de politeţuri era la fel cu cea de altădată. Nu era singur, dar nici însoţit de vreo iubită. Cu toate acestea, ne-am luat la revedere ca şi cum ne-am fi putut reîntâlni zilnic prin oraş... Sau un mesaj pe messenger, primit cu îngrijorarea şi speranţa tăcută că persoana care îţi scrie e chiar el, iubirea platonică din liceu; satisfacţia amară pe care ţi-o dau declaraţiile lui de acum, dorinţa lui de a te vedea, deşi e îngrozitor de târziu pentru orice altceva decât o simplă cafea... Dar chiar şi asta s-ar putea dovedi dificil de suportat.

Trebuie să recunosc că am încercat odată: m-a sunat pe neaşteptate după mulţi ani şi m-a invitat la o cafea, fiind în trecere prin Bucureşti. Mi-a adus un trandafir roşu şi nu am ştiut ce să simt. A fost mai sincer şi mai tandru decât ştiam eu că poate fi, dar am sfârşit amândoi prin a vorbi de relaţiile pe care le avem şi de experienţele prin care am trecut. A doua oară ar fi trebuit să ne simţim mai apropiaţi, fiindcă spărsesem gheaţa. Ne-am simţit ca doi străini, fără subiecte comune, dar încercînd să profităm de fiecare moment împreună. Ne-am despărţit greu şi totuşi răsuflam uşurată. A treia oară l-am refuzat, invocînd un motiv stupid. Nici acum nu înţeleg de ce, pentru că aş merge oricând la o cafea cu el. Numai să nu devenim mai străini decât atât...

Cafeaua ca accesoriu

Cel mai de preţ accesoriu al femeii moderne, cu carieră şi preocupări multiple (unu-două hobby-uri, un grup de prietene care se întâlnesc poate din interes, poate din plictiseală, ore de dans sau tae-bo) nu este telefonul sau ultimul model de geantă, ci cafeaua. Nu sub formă de pretext pentru ore petrecute în oraş, ci ca instrument dădător de start dimineaţa: multe filme americane prezintă imaginea tinerei "carieriste", cu geanta petru documente într-o mână şi cu ceaşca/cupa de cafea în cealaltă, îndreptându-se cu voioşie către un birou standardizat, lipsit de personalitate şi originalitate, dintr-o clădire de birouri cu aceleaşi caracteristici. Nu sunt o admiratoare a stilului de viaţă american, dimpotrivă. Însă recunosc că ideea mă atrage dintr-un singur punct de vedere; nu îmi place programul fix, nu suport ţinutele business dacă starea mea de spirit nu concordă cu sobrietatea lor, nu mi-ar plăcea un portar care să noteze orele de plecare şi de sosire, sau o recepţionistă care să-mi cronometreze pauza de masă. Dar mi-ar plăcea să simt aroma cafelei dis-de-dimineaţa, ca un viciu acceptat şi încurajat tacit de toată lumea, mi-ar plăcea senzaţia de a rezolva mari probleme la o bârfa de două minute cu şeful departamentului, senzaţia de apartenenţă la o clasă socială în creştere: a celor care muncesc cu plăcere, care sunt ocupaţi toată ziua nu fiindcă sunt ineficienţi sau suprasolicitaţi, ci pentru că le place senzaţia de a fi în centrul de decizie, de a fi conectaţi permanent la probleme. De fapt, scopul tuturor este nu de a fi utili sau eficienţi, ci de a fi de neînlocuit. Mit care nu poate fi demolat, pentru că în adâncul sufletului ştim că poate fi greu, dar este foarte posibil şi probabil să vină, poate nu într-o zi sau două, dar într-un an, un om mai bun, mai pregătit şi în cele din urmă cu mai mult entuziasm. Dar nu îmi pot imagina femeia atent îmbracată, mândră de aspectul, importanţa şi realizările ei, strecurându-se în Bucureşti cu o "cafea la pachet", printre gropi, praf, oameni care te îmbrâncesc sau care se uită urât pentru simplul fapt că pari mulţumit de tine. Pentru că mulţumirea de sine nu este la modă

Dependenta de bine

Sătui de cafeaua băută acasă, espresso ce-i drept, imediat după Crăciun am plecat (ceea ce a devenit o tradiţie foarte dragă mie) spre Paris, urmînd a merge împreună cu prietenii prin capitala berii (cel puţin pentru noi), Bruxelles. Nu ştiam că acolo dependenţa de cafea (incontrolabilă) se va transforma într-o dependenţă, total controlabilă din fericire, de bere. Nu mi-a displăcut nicioadată berea, dar în acelaşi timp încercam un sentiment de vinovaţie de fiecare dată când o beam, fiind un mare pericol pentru siluetă, şi aşa încercată de meniurile picante de la KFC sau de la pizzeria din colţ. Însă cum Crăciunul este doar o dată pe an, şi cred că vizita mea la Bruxelles o dată - de două ori în viaţă, am cedat ispitelor oraşului. Si nu am cedat în faţa ciocolatei, nici măcar a vinului fiert, servit pe un vânt aprig de vânzători amabili din căsuţe ca din turtă dulce, ci în faţa berii. Însoţiţi de un ghid competent, şi anume un mail primit de la un prieten născut şi crescut în Bruxelles, am plecat în căutarea estamine-urilor (estaminet), locuri de tradiţie de sute de ani, unde se servesc zeci de feluri de bere de către personalul care datează probabil de la deschiderea localurilor. Adică din secolul al XVI-lea, al cărui stil a fost conservat cu mare succes. Cel mai cunoscut local este cel denumit La morte subite, cu propria marcă de bere, ba chiar cu o foarte gustoasă bere albă. Cu o atmosferă care poate aduce cu o cafenea sau cu o berărie, La morte subite se mândreşte cu o tradiţie îndelungată, care a cunoscut cândva celebrităţile timpului. Dar nu am văzut nimic în materie de baruri până nu am ajuns la Delirium. Locul este absolut fantastic şi pune la dispoziţia clienţilor 2500 feluri de bere, din care 2004 disponibile permanent! Deşi barul avea o colecţie impresio-nantă din toată lumea, nu am găsit din păcate nici o marcă românească, nici măcar ca şi etichetă lipită pe ziduri drept decor (deşi am căutat cu încăpăţânare). Acum n-aş putea să spun ce este speci-fic Belgiei: berea (de zeci de feluri), ciocolata, gauffre, scoicile gătite în inimaginabil de multe feluri. Dar îi este specifică o atmosferă de bine, de linişte, de sărbătoare.

Hraneste-ti dependenta de cafea

Cum poţi face pe cineva să nu te mai bată la cap în legătură cu viciile tale? Îl determini să aibă aceleaşi vicii. +i uite aşa în casa noastră a avut loc o re-voluţie. Soţul meu a descoperit cafeaua. Aşa am trecut eu pe locul doi şi în ceea ce priveşte consumul de cafea în casa noastră. Pentru că el bea espresso ristreto, nu orice. Cine credeţi că ar fi vinovat(ă) de cel mai nou dependent de cafea din cercul meu de cunoştinţe? Exasperată de faptul că a-pro-pos-urile mele de vreo doi ani, gen ''ce bun e un espresso adevărat'' şi chiar '' ce bine ar fi să am unul acasă'' nu au nici un ecou, am făcut cel mai meschin lucru din lume: i-am cumpărat lui cadoul de Crăciun pe care mi l-aş fi dorit eu: un espressor adevărat. Oricum, gestul meu a fost la fel de meschin ca gestul lui (oricare el) de a cumpăra lenjerie intimă (aproape) nefolositoare drept cadou de Valentine's Day; pentru că orice s-ar spune, acela este un cadou pentru el, nicidecum pentru ea. Să spun drept, nu a fost foarte încântat la deschiderea cadoului. Dar toată atitudinea s-a modificat văzînd cât este de complicat: este uimitor cât de atractiv devine orice obiect în ochii bărbaţilor dacă are multe butoane. Nu le vor folosi niciodată cu adevărat pe toate, dar îşi vor petrece ore întregi studiind de ce este în stare noua lor jucărie. Pardon, noul lor obiect. Cert este că mi-am petrecut toată vacanţa încercînd cele mai diverse tipuri de cafea; am cumpărat tot stocul de cafea de la magazinul din colţ, că la supermarket nu mă avânt în perioada sărbătorilor, fiind mai riscant din punct de vedere fizic decât altă dată la cozile interminabile de care nu mai vrem să ne aducem aminte. Când nu am mai simţit dife-renţa între o marcă sau alta, preparată cu spumă sau fără, am început să chemăm prietenii (puţinii care rămăseseră în Bucureştiul golit de oameni ai muncii). Ca măsură extremă, de dragul sănătăţii noastre (chiar şi dependenţii de cafea sunt conştienţi că excesul de cofeină face rău, chiar dacă nu recunoaştem întotdeauna), am trecut la prepararea cafelelor decofeinizate (deşi magazinul din colţ stătea foarte prost la acest capitol, avînd o singură marcă de acest gen). Astfel mi-am dat seama că îmi place cafeaua nu pentru efectul ei de trezire, care nici nu este valabil întotdeauna, şi mai ales pentru aroma şi pentru ritualul pe care-l presupune. Un lucru extraordinar pe care l-am remarcat este că împreună cu cafeaua espresso nu merge nimic. Cafeaua fiartă la ibric poate fi consumată cu orice: croissant, muffin (sau ''brioşa muffin'', cum am văzut scris într-o cofetărie de renume), sandwhich sau chiar mâncare mai consistentă. În schimb, cu espre-sso nu merge nimic. +i mai ales, nici măcar după nu poţi mânca nimic. Cozonacul făcut de mama a rămas până l-am făcut savarină (când se usucă se poate însiropa şi împreună cu dulceaţă şi frişcă iese o minunăţie de prăjitură, tocmai bună de servit rudelor pe care de sărbători nu prea le poţi evita). De-acum încolo, suntem doi împătimiţi ai cafelei (oricum, din cauza sentimentului de vinovăţie am făcut un lucru bun şi l-am convins să se lase de fumat, astfel încât suma viciilor să rămână constantă). Avem un lucru în plus care ne leagă şi sunt convinsă că numărul orelor dedicate descoperirii de cafele şi cafenele noi va creşte simţitor.

Amsterdam

Vă asigur că în Amsterdam cafeaua se prepară absolut normal. Că maşinile de espresso sunt aceleaşi ca peste tot, iar soiurile folosite sunt cele de bază: arabica, robusta (cunoştinţele mele se limitează la senzaţii, nu la informaţii). De asemenea vă asigur că e greu să fii în Amsterdam (mai ales în vacanţă sau în perioada sărbătorilor, cum mi s-a întâmplat) şi să deguşti în mod normal o cafea. Din start porneşti pe picior "greşit". Coffee shop-urile sunt peste tot, cu multă lume şi fum. Numai că nimeni nu bea cafea în coffee shop. Peste tot era o atmosferă superbă, cu tineri mulţi, antrenaţi în chefuri constante sau mai pe româneşte, "constant plezniţi". Noi, un grup de 6 români serioşi în viaţa de toate zilele, fumători sau nefumători, în căutare de senzaţii tari, dar cuminţi, la limita legii/moralei/etc. După ore întregi de shopping (fetele)-că nimerisem o perioadă de reduceri groaznice, cum nu o să văd în România nici când vor fi mai multe mall-uri decât cluburi- şi ore de îngheţat într-un frig cumplit în faţa magazinelor (băieţii), fiindcă nu vroiau în ruptul capului să cumpere ceva, încercând să ne demonstreze cât suntem de superificiale că ignorăm toate muzeele şi operele de artă pe care le-am fi putut vizita, aşadar după o zi luuungă, decidem să ieşim în căutarea senzaţiilor tari. Nu cele date de Cartierul Roşu, ne-am declarat în grup dezamăgiţi, ci senzaţia celeilalte atracţii a oraşului. Ne-am prins repede că trebuia să căutăm aşa-numitele coffee shops, concentrate în zona centrală, cu multă lume şi fum gros. Experienţa din coffee shop nu se poate povesti, pentru că nu era nimic extraordinar, decât poate preţul: o bere la halbă costă 6 euro, un plic cu ierburi, suficient pentru 6 persoane aproape 2 zile, 12 euro. Fără să stăm pe gânduri, am decretat iarba mai rentabilă. În rest, mese lungi de lemn, lume de toate vârstele, personal amabil (poate din educaţie, poate din cauza aromelor), veselie moderată, lipsă totală de scandaluri sau scandalagii. La ieşire grupul era împărţit în 2: cei care se declarau vizibil fericiţi, fără motiv şi cei care protestau împotriva oricărui efect sau influenţă... Dimineaţa următoare nu s-a mai dovedit aşa de prietenoasă cu noi, toţi acuzînd diverse vise. Eu acuz doar regretul că nu am putut bea o cafea "adevărată" la Amsterdam.

Un alt fel de articol

Pana acum cateva luni am scris (de placere si neremunerat) articole lunare intr-o revista destul de cunoscuta. Nu am pretentia unui talent iesit din comun, desi inca mai sper ca intr-o zi voi avea atatea de impartasit lumii incat nu ma voi mai opri pana nu voi termina un roman. Nici nu sunt genul care sa tai frunza la caini asteptand o celebritate care nu va veni niciodata. Dimpotriva. Am un full-time job pe care am reusit sa-l transform intr-o cariera, si un business privat care sper ca va deveni un model de succes. Dar nu m-as putea desparti niciodata de puterea cuvintelor, scrise de altii sau asezate in pagina de mine.
Pot spune ca citesc mult. Nu intotdeauna ce trebuie, de fapt citesc doar ce am chef. Dar pot spune ca nu-mi plac autorii romani, cu mici exceptii, si nici dupa spanioli nu ma innebunesc.
Pot insa citi si de 10 ori un autor englez; japonezii ma influenteaza prea tare, trebuie sa ma lupt cu depresia de cate ori citesc un roman de-al lui Murakami. Inca imi mai fac curaj sa termin una din cartile lui.
Din pacate citesc repede. Iar uneori problemele imi acapareaza mintea incat am nevoie de 20-30 de minute sa ma absoarba cartea pe care o am in mana. De aceea mi-am propus sa-mi tin un fel de reminder/sumar de carti. Ce ma intereseaza de la orice carte este de fapt ce-mi aduce nou in suflet, ce ma poate ajuta sa ma inteleg mai bine, sau sa relationez cu cei din jur
Chiar si din cea mai banala sau superficiala carte poti afla adevaruri cutremuratoare despre tine insati, sau despre viata asa cum o percep ceilalti. Iti dai seama ca reactia ta a fost normala, sau dimpotriva, ai luat prea in tragic lucruri care li se intampla tuturor.