Gustul dulce-amar al cafelei

Pot spune cu mana pe inima ca sarbatoarea mea preferata este Craciunul. Intrece chiar ziua mea de nastere cand, ca o leoaica ce sunt, ma astept ca toata lumea sa ma trateze ca pe cea mai importanta fiinta. Asta daca nu li se intampla in mod obisnuit. Glumesc. Oricum, Craciunul este special, in fiecare an mi se pare un moment magic si toata luna decembrie e o sarbatoare in sufletul meu. Iubitul meu crede - si o poate spune chiar si trezit din somn - ca motivul pentru care imi place atat de mult ar avea ceva legaturi directe cu febra cumparaturilor si mai ales cu obligativitatea tuturor de a face cumparaturi. Si cu schimbul de cadouri, pe care toata lumea il asteapta cu nerabdare, desi 30 de zile inainte si 15 dupa, nu auzim in jurul nostru decat discutii despre cat este de aglomerat in magazine, despre cat este de dificil, uneori chiar imposibil sa circuli prin orase. Cu toate acestea, pentru mine Craciunul nu are legatura nici cu shopping-ul, nici cu luminitele care impodobesc orasul (apropos, nici anul acesta nu au "nimerit-o" cu de corarea Bucurestiului), nici cu multele zile libere pe care am norocul sa le petrec in afara biroului. Pentru mine, Craciunul este legat de familie, prieteni si rude. Imi "platesc" datoriile fata de toate rudele indepartate despre care aflu vesti doar datorita buletinului de stiri editat de mama saptamanal. Nu apuc sa-i vad pe toti, si uneori nu reusesc sa le trimit tuturor cate un mic cadou. Dar, spre deosebire de tot restul anului, apuc sa ma gandesc la ei. Pentru ca in singuratate Craciunul nu poate fi decat foarte trist, asa cum o cafea bauta cu inima trista nu poate fi decat amara. Nu mi-am dat seama ca inca mai cred in basme. Si n-as fi facut-o daca nu mi-ar fi reprosat-o prietenul meu, intr-unul din momentele noastre de maxima contradictie. Dar m-a pus pe ganduri, si acum pot recunoaste ca imi doresc ca macar luna asta, in fiecare an, sa pot crede din nou in povesti. Sa ma reintorc in lumea copilariei, cand Craciunul insemna maxima libertate in casa bunicilor, cu batai in zapada pana la epuizarea intregului stoc de haine uscate cu care ne trimisesera parintii in vacanta, si stateam lipiti de soba asteptand sa ni se usuce parul si ciorapii. Cand portocalele erau o raritate, dar aveam oameni de zapada mai inalti decat noi, facuti cu participarea intregii familii. Cand Colindul si concursul de adunat covrigi erau subiecte de povestit zile intregi prietenilor "de la bloc", cand bunicul ne certa ca am rascolit tot pamantul din gradina si cand bunica ma facea sa cred ca toata lumea e a mea. Si din tot ce inseamna viata mea de adult, as pastra un singur gust: gustul dulce-amar al cafelei.